luni, 31 octombrie 2011

ALEXANDR PUSKIN

 

 

 

 

 






ALEXANDR PUSKIN

4.0  Marele poet rus A.S.Puskin a fost silit de autoritatile tariste sa paraseasca capitala Rusiei pe o perioada de trei ani. La 21 septembrie 1820 el ajunge in Chisinau si se stabileste in casa generalului Inzov (astazi transformata in muzeu). In doar trei ani poetul scrie poemele: "Tiganii", "Salul negru", "Lui Ovidiu", "Grecoaica fidela, nu plange", "Lui Baratanschi din Basarabia", "Lui Raievschi", "Generalul Puskin", "Gavriliada", prima parte a celebrului roman in versuri "Evghenii Oneghin" si altele, incluse in circuitul valorilor universale.La Chisinau, Puskin este prezent deseori printre elita oamenilor de cultura de aici. scriitorii C. Stamati, C. Negruzzi, familia Donici si altii, ulterior cunoscuti drept clasici ai literaturii romane.

4.1  Puskin a calatorit mult prin Moldova. In special ii placea sa viziteze conacul familiei Ralli Arbore in satul Dolna din codrii Nisporenilor.

4.2  55 km vest de Chisinau se gaseste un loc pitoresc, indragit si vizitat adeseori de marele poet rus A. Puskin, aflat in exil in Basarabia intre anii 1820 – 1823.
Aici el cunoaste mai aproape cultura si traditiile localnicilor, se imprieteneste cu familia Ralli-Arbore, in conacul carora s-a si oprit un timp.

4.3  Se zice ca tanarul Puskin anume aici se indragosteste de tiganca Zamfira, careia dedica cateva poezii. In localitatea Dolna vizitatorii pot vedea conacul familiei Ralli-Arbore in mijlocul unui parc mic, bustul poetului rus, „izvorul Zamfirei” si alte locuri puskiniene
.


 

 

 


Şalul negru

Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi,
Şi-i sufletul meu veşted răzbit de suferinţi.
 
Pe cînd fusesem tînăr şi-ncrezător, trufaş,
O tînără grecoaică iubit-am pătimaş.
 
Fermecătoarea fată mă dezmeirda oricînd,
Dar ziua cea cumplită se arătă curînd.
 
Stam între oaspeţi veseli, voios sorbind din vin,
Cînd îmi bătu la uşă, şoptindu-mi, un străin:
 
-„Petreci între prieteni şi nu ştii nicidecum
Că tînăra ta greacă te-nşală chiar acum”.
 
L-am răsplătit cu aur, l-am blestemat neghiob,
Şi l-am strigat îndată pe credinciosu-mi rob.
 
Ne-am repezit: călare, goneam spre fată drept,
Şi-o crîncenă mîhnire se răsucea în piept.
 
Ajuns la pragul fetei, simţeam că nu mai pot,
În ochi căzuse ceaţa, eram sleit de tot.
 
Intrai în casa singur: acolo, pe divan,
Se săruta cu fata, în braţe, un armean.
 
n-am mai zărit nimic, doar spada s-a zbătut,
tîlharul n-avu vreme să scape din sărut.
 
Jucai apoi pe trupul lipsit de cap şi-ntins,
Privind năuc  la fata ce,-ngălbenînd, s-a stins.
 
Imi amintesc tăcerea, văd sîngele: tîşnea...
s-a prăpădit grecoaica şi dragostea cu ea.
 
Smulgîndu-i şalul negru din scumpul cap ucis, 
Mi-am şters de sînge spada, rîzînd de vechiul vis.
 
Iar robul meu prin bezdna cărîndu-i pe sub porţi,
În valuri dunărene i-a prăvalit pe morţi.
 
De-atunci nu-mi pun sărutul pe ochii nimănui,
Nici o plăcuta noapte în trista-mi viaţă nu-i.
 
Cu sufletul meu veşted răzbit de suferinţi
Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi.
 
1820

 

 

 

 

A S Puskin



         

Eu te-am iubit...

Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cîndva iubită
Aşa adînc, aşa gingaş cum te-am iubit.
 
1829


         

Şalul negru

Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi,
Şi-i sufletul meu veşted răzbit de suferinţi.
 
Pe cînd fusesem tînăr şi-ncrezător, trufaş,
O tînără grecoaică iubit-am pătimaş.
 
Fermecătoarea fată mă dezmeirda oricînd,
Dar ziua cea cumplită se arătă curînd.
 
Stam între oaspeţi veseli, voios sorbind din vin,
Cînd îmi bătu la uşă, şoptindu-mi, un străin:
 
-„Petreci între prieteni şi nu ştii nicidecum
Că tînăra ta greacă te-nşală chiar acum”.
 
L-am răsplătit cu aur, l-am blestemat neghiob,
Şi l-am strigat îndată pe credinciosu-mi rob.
 
Ne-am repezit: călare, goneam spre fată drept,
Şi-o crîncenă mîhnire se răsucea în piept.
 
Ajuns la pragul fetei, simţeam că nu mai pot,
În ochi căzuse ceaţa, eram sleit de tot.
 
Intrai în casa singur: acolo, pe divan,
Se săruta cu fata, în braţe, un armean.
 
n-am mai zărit nimic, doar spada s-a zbătut,
tîlharul n-avu vreme să scape din sărut.
 
Jucai apoi pe trupul lipsit de cap şi-ntins,
Privind năuc  la fata ce,-ngălbenînd, s-a stins.
 
Imi amintesc tăcerea, văd sîngele: tîşnea...
s-a prăpădit grecoaica şi dragostea cu ea.
 
Smulgîndu-i şalul negru din scumpul cap ucis, 
Mi-am şters de sînge spada, rîzînd de vechiul vis.
 
Iar robul meu prin bezdna cărîndu-i pe sub porţi,
În valuri dunărene i-a prăvalit pe morţi.
 
De-atunci nu-mi pun sărutul pe ochii nimănui,
Nici o plăcuta noapte în trista-mi viaţă nu-i.
 
Cu sufletul meu veşted răzbit de suferinţi
Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi.
 
1820


         

Captivul

În temniţa umeda zac zăvorît.
Un şoim, în robie de mic, amărît, 
Tovarăş al meu, ciuguleşte-un hartan
De carne, bătînd din aripi lîngă geam.
 
Se-opreste, şi capul spre geam întorcînd
El parcă ghiceşte ascunsul meu gînd.
Din ochi mă îndeamnă ţipînd, ca şi cum
mi-ar spune: „E vremea să mergem la drum!
 
Şi tu ca şi mine vrei liber să zbori.
Să mergem spre munţii cu piscuri în nori,
Spre marea albastră, pe unde mereu
Cutreieră slobod doar vîntul... şi eu!”
 
1822


         

Careta vieţii

Deşi purtînd o grea povară,
Careta luneca uşor.
Brav vizitiu, cu barba rară,
Ne poartă timpul parcă-n zbor.
 
Trîntiţi în pernele caretii,
Preabucuroşi de-orice-ntîmplări,
Strigam: -„Hai mîna-n...!”
Sătui de somn şi desfătări.
 
Dar scade rîvna la amiază.
Ne-a zdruncinat acest proclet.
Costişe, rîpi ne bagă-n groază.
Strigăm: -„Nebune, mai încet!”
 
Careta-n zbor întins ne poartă.
Spre seară ne-am obişnuit.
Ajungem moţăind la poartă-
Iar timpu-aleargă nesfîrşit.
 
1823


         

Catre ***

Mi-aduc aminte clipa:
Nainte-mi tu te-ai arătat,
Vedenie ce pare-n pripa,
Al frumuseţii duh curat.
 
Oriunde, trudnic, pus-am pasul
În al vieţii vălmăşag,
Eu auzeam sunîndu-ţi glasul,
Vedeam în vis chipul tău drag.
 
Trecut-au anii. În furtună
S-a risipit visul senin,
Uitat-am glasul tău cum sună, 
Uitat-am chipul tău divin.
 
În trist surghiun, în grea uitare,
Priveam la zilele-mi ce mor,
Lipsit de crezuri, de-nchinare,
De viaţă, lacrimi şi amor.
 
Ci-n suflet raze se-nfiripă:
Şi iarăşi nu te-ai arătat,
Vedenie ce trece-n pripă,
Al frumuseţii duh curat,
 
Şi inima-mi în piept tresare,
Şi, beată, freamătă de dor,
Şi de credinţă, de-ncîntare,
De viaţă, lacrimi şi amor.
 
1825


         

Către Ceaadaev*

Cu glorie, nădejdi, iubire,
Ne-ai răsfăţat, tu, amăgire, 
Puţină vreme, în trecut;
Petrecerile tinereţii
Ca ceţurile dimineţii
Şi ca un vis au dispărut.
Ci-n noi dorinţa arde încă,
Sub cei mai crunţi stăpînitori
Stăm ascultînd nerăbdători
A patriei chemare-adîncă. 
Al libertăţii ceas slăvit
Cu-ncredre nezdruncinată
Îl aşteptam, cum un iubit
O întîlnire minunată.
Cît libertatea o visam, 
Şi-onoarea-n inimi ne trăieşte, 
Prieteni, ţării să-nchinăm
Speranţa care-n suflet creşte!
Tovarăşe, să crezi! Cîndva
Va răsări măreaţa stea
A fericirii mult dorită.
Din somn Rusia s-o trezi!
Pe tirania năruită 
Al nostru nume scris va fi!
 
1818
 
* Este adresată unuia dintre cei mai apropiaţi prieteni al 
lui Puskin, P. I. Ceaadaev, care se bucura de o mare 
popularitate.


         

Dădacei

Prietenă cu tîmple sure,
Tovarăşă de vreme rea!
Cu brazii singură-n pădure
Aştepţi de mult sosirea mea.
La geamul odăiţei tale
De veghe stai, mîhnită eşti.
Andrelele tot mai agale
Cu mîini zbîrcite le-nvîrteşti.
Priveşti spre poarta cea uitată,
Pe drumul unde nu-s drumeţi,
Şi tot mai mult te laşi furată
De presimţiri şi de tristeţi...
 
1826


         

Pumnalul

Hefaistos te-a făurit
Să fii în mîna răzbunării
Străjer al libertăţii, pumnal nebiruit,
Judecător năprasnic al hulei şi-al ocării.
 
Speranţe şi blesteme tu-nfăptueşti pe unde
Nu-i trăsnetul lui Zeus şi doarme-a legii spadă.
Tu poţi şi-n umbra tronului pătrunde,
Şi chiar pe sub veşminte de pradă.
 
Ca fulgerul trimis de zei, ca focul
Infernului tăişul tău luceşte,
Şi cînd la el tiranul se gîndeşte,
De spaimă, la ospăţ nu-şi află locul.
 
Dar dreapta-ţi lovitură îl va ajunge-oriunde,
În cort, în templu, pe uscat, pe mare;
Nici chiar în patu-i nu se poate-ascunde
Păzit de lacăte şi de răzoare.
 
Vuieşte Rubiconul şi Cezar zvîrle sorţii;
Se prăbuşeşte Roma şi cade legea ei.
Dar Brutus se ridică, scut viu al libertăţii;
Lovit de tine, Cezar se zbate-n gheara morţii
Lîngă statuia mîndra-a lui Pompei.
 
Răscoala se întinde cu vuietele-i hade;
Şi peste trupul crunt decapitat
Al libertăţii, trece-nsîngerat
Dispreţuitul şi hursuzul gade.
 
Apostolul ruinei lui Ares, obosit, 
I-arată jertfe pline de obidă;
Trimis de cer tu însă ai sosit
O dată cu fecioara Eumenida.
 
O, Sand, sărmane tînăr, fiindc-ai apărat
Dreptatea, te-au tîrît la moarte;
Virtutea sfîntă, însă, trăieşte mai departe
În trupul tău executat.
 
Şi în Germania duhul tău pluteşte
Ameninţînd pe-asupritor
Şi pe mormîntu-ţi fără inscripţie luceşte
Pumnalul tău răzbunător.
 
1821


         

Seară de iarnă

Vîntu-n bezdna zburdă, zboară,
Şi zăpada răscoleşte,
Scoate urlete de fiară,
Ori ca un copil scînceşte.
 
Izba veche o străbate
Zgîlţîind-o din păreţi,
Sau la geamul nostru bate
Ca un rătăcit drumeţ.
 
Trista e şi mititică,
Vai de ea, cocioba noastră.
De ce stai tu, mătuşică,
Ghemuită la fereastră?
Te cuprinse oboseala
De atîta viscolit,
Sau cumva de sfîrîeala
Fusului ai aţipit?
 
Tu ce ţii tovărăşie
Tinereţii mele-amare,
Hai să bem, şi voioşie
Să culegem din pahare!
Cîntă-mi cîntecul în care
Piţigoiu-i călător,
Cîntă-mi cîntecul cu soare
Şi cu fata la izvor!
 
Vîntu-n bezdna zburdă, zboară,
Şi zăpada răscoleşte,
Scoate urlete de fiară,
Ori ca un copil scînceşte.
Tu ce ţii tovărăşie
Tinereţii mele-amare,
Hai să bem, şi voioşie
Să culegem din pahare!
 
1825


         

Amintire

Cînd zarva zilei se preface-n şoapte,
       Şi-n pieţele, de linişte-acum pline,
Şi-aşterne umbra străvezia noapte,
       Iar somnul cu răsplata trudei vine,
Atunci începe truda mea şi chinul,
       Şi ceasurile picură-n tăcere:
În nemişcarea nopţii simt veninul
       Mustrărilor arzînd pîn’la durere.
În cugetul meu trist, noiam de vise,
       Sfîşietoare gînduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
       Rostogolindu-şi gheamul nesfîrşit.
Şi recitindu-mi viaţa mea în silă
       Blestem şi mă cutremur, plîng amar,
Dar rîndurile triste de pe filă
       Răsar prin pînza lacrimilor iar.
 
1828





Poetului
Poete, să nu cauţi la dragostea mulţimii,
Căci zgomotul de slavă va trece-ntr-un minut,
Vei auzi judeţul si râsetul prostimii,
Dar să ramâi ca stânca posomorât, tăcut.

Esti crai: trăieste singur. Pe slobodul tău drum
Te du, unde te cheamă al minţii tale zbor,
Desăvârseste-ţi roada gândurilor de dor
Si n-astepta răsplata a trudei nicidecum.

Ea este-n tine. Tu-ţi esti înaltul tău judeţ
Ce aspru-ţi hotărăste al muncii tale preţ.
Esti mulţumit, artiste, ne-ndoios?… Atunci

Copilăroasa gloată hulească-te-n zadar
Si clatine-ţi temeiul sfintitului altar
Si pângărească-ţi vatra înaltei tale munci.





Aleksandr Puskin Evghenii Oneghin


line
line
line

Autor: Aleksandr Puskin

Editura Litera Int.
ISBN 973-8358-91-4
Numar pagini 263
Format 20x13
An aparitie

Dintre toate operele lui Puskin Oneghin este cea mai apropiata inimii sale, cea mai iubita odrasla a fanteziei sale. Gasim aici toata viata, tot sufletul, toata dragostea sa; gasim aici sentimentele, ideile, idealurile sale. Oneghin poate fi calificat drept o enciclopedie a vietii ruse si o opera nationala in cel mai inalt grad. E oare de mirare ca poemul acesta a fost primit de public cu atata entuziasm si ca a avut o influenta enorma asupra literaturii ruse contemporane lui, precum si cele ce i-a urmat? Pentru societatea rusa Oneghin a fost un act de constiinta. A fost un pas gigantic inainte, dupa care n-a mai fost posibil ca societatea sa ramana pe loc.
(Vissarion Belinski)

Imaginea este exemplificativa.

 

 

 

 






ALEXANDR PUSKIN

4.0  Marele poet rus A.S.Puskin a fost silit de autoritatile tariste sa paraseasca capitala Rusiei pe o perioada de trei ani. La 21 septembrie 1820 el ajunge in Chisinau si se stabileste in casa generalului Inzov (astazi transformata in muzeu). In doar trei ani poetul scrie poemele: "Tiganii", "Salul negru", "Lui Ovidiu", "Grecoaica fidela, nu plange", "Lui Baratanschi din Basarabia", "Lui Raievschi", "Generalul Puskin", "Gavriliada", prima parte a celebrului roman in versuri "Evghenii Oneghin" si altele, incluse in circuitul valorilor universale.La Chisinau, Puskin este prezent deseori printre elita oamenilor de cultura de aici. scriitorii C. Stamati, C. Negruzzi, familia Donici si altii, ulterior cunoscuti drept clasici ai literaturii romane.

4.1  Puskin a calatorit mult prin Moldova. In special ii placea sa viziteze conacul familiei Ralli Arbore in satul Dolna din codrii Nisporenilor.

4.2  55 km vest de Chisinau se gaseste un loc pitoresc, indragit si vizitat adeseori de marele poet rus A. Puskin, aflat in exil in Basarabia intre anii 1820 – 1823.
Aici el cunoaste mai aproape cultura si traditiile localnicilor, se imprieteneste cu familia Ralli-Arbore, in conacul carora s-a si oprit un timp.

4.3  Se zice ca tanarul Puskin anume aici se indragosteste de tiganca Zamfira, careia dedica cateva poezii. In localitatea Dolna vizitatorii pot vedea conacul familiei Ralli-Arbore in mijlocul unui parc mic, bustul poetului rus, „izvorul Zamfirei” si alte locuri puskiniene
.


 

 

 


Şalul negru

Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi,
Şi-i sufletul meu veşted răzbit de suferinţi.
 
Pe cînd fusesem tînăr şi-ncrezător, trufaş,
O tînără grecoaică iubit-am pătimaş.
 
Fermecătoarea fată mă dezmeirda oricînd,
Dar ziua cea cumplită se arătă curînd.
 
Stam între oaspeţi veseli, voios sorbind din vin,
Cînd îmi bătu la uşă, şoptindu-mi, un străin:
 
-„Petreci între prieteni şi nu ştii nicidecum
Că tînăra ta greacă te-nşală chiar acum”.
 
L-am răsplătit cu aur, l-am blestemat neghiob,
Şi l-am strigat îndată pe credinciosu-mi rob.
 
Ne-am repezit: călare, goneam spre fată drept,
Şi-o crîncenă mîhnire se răsucea în piept.
 
Ajuns la pragul fetei, simţeam că nu mai pot,
În ochi căzuse ceaţa, eram sleit de tot.
 
Intrai în casa singur: acolo, pe divan,
Se săruta cu fata, în braţe, un armean.
 
n-am mai zărit nimic, doar spada s-a zbătut,
tîlharul n-avu vreme să scape din sărut.
 
Jucai apoi pe trupul lipsit de cap şi-ntins,
Privind năuc  la fata ce,-ngălbenînd, s-a stins.
 
Imi amintesc tăcerea, văd sîngele: tîşnea...
s-a prăpădit grecoaica şi dragostea cu ea.
 
Smulgîndu-i şalul negru din scumpul cap ucis, 
Mi-am şters de sînge spada, rîzînd de vechiul vis.
 
Iar robul meu prin bezdna cărîndu-i pe sub porţi,
În valuri dunărene i-a prăvalit pe morţi.
 
De-atunci nu-mi pun sărutul pe ochii nimănui,
Nici o plăcuta noapte în trista-mi viaţă nu-i.
 
Cu sufletul meu veşted răzbit de suferinţi
Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi.
 
1820

 

 

 

 

vineri, 12 august 2011

poezii de silviana cojocarasu


Poezii de Silvana Cojocăraşu
(Literatură)
Acasa
Ce usurare
departe de soare,
sa ma întorc la mine înca o data,
în insula mea cu tenebre obscure
si luna deasupra,
unde linistea se priveste în oglinda ploii
pe drumuri stiute,
si lumina patrunde perfecta.

Marea sterge nisipul templelor albe,
mâini racoroase cauta spuma
scoicilor lasate albastre
tarmului sa îi sarute mâna.


Acasa e locul cu chipul cioplit,
soarele încalzeste departe,
între ziduri groase te nasti împlinit,
marii sa-i cânti în versuri albastre.

Acasa e biserica mea
cu icoane obscure albastre,
lumina patrunde perfecta în ea
si-aprinde seara,
lânga ferestre,
candele pe chipul mutelor fresce.

Acasa,
în insula mea.


Violet

Tacute toamne violete
ramân discrete agatate de garduri vii
pe strazi pustii sclipirea apei
priveste cerul cu ochi târzii.

Marea ramâne rece violeta,
închisa în cochilii sidefii,
seara te zgârie pe fata neatenta
cu vântul cu buze stravezii.

Drum violet, umbre tacute
înfasurate-n saluri violete
se-ascund dupa colt, se-aseaza pe trepte,
te-asteapta în lungile toamne discrete, violete.

Corabii

Se întorc corabiile calatoare
din tari îndepartate si insule parfumate,
în lemnul lor tare
au fosnet de cedri si chiparosi,
împrastie lamâile si portocalele
si mandarinele din mandarini
care rodesc pe an de doua ori
ramuri de maslini îsi scutura lacrimile
frunze de dafin topesc curmalele
si mirodenii aduc miresmele
din mari gradini cu flori.
Vin lin, gânditoare, spre tarmul cu pomi.

Vin de departe, corabii uitate
dupa goana îngusta
întepând cuvinte furioase
în alta ureche,
vin rasuflând usurate
desculte îsi numara puii
si îi lasa sa le mângâie catargele,
alearga soptit un verb sec.

Necunoscuti ramân muntii din adâncul marii,
nescrisele arii rup firul în jur
de privire.

Troienire


Taceri de argint
saruta tarâna pestrita,
troienire în sunete de clopotei.
Noaptea sculpteaza urma în asfalt,
pe strazile fara trotuare
perle se nasc din ranile scoicilor
sub clarul de luna.

Siraguri aluneca, umplu gradinile,
strazile, portile, casele,
îmbraca noaptea cu aripi de fluturi
copacii au brate perlate de raze de luna.

Stelele cad, constelatii vegheaza
sa vindece ranile scoicilor,
ninge, si clinchetul perlelor
aluneca sanii trase de luna.

Stelele cad, copacii si oamenii
ies împreuna pe drumuri cu perle
trimise de scoici de pe fata ascunsa de luna.

Aproape înviere

Întoarsa clepsidra zbate tacerea între pereti,
cerul e zavorât, închise sunt cetatile,
faptura de lut nesatul
arde clipe de tamâie,
ziua e culcusul în care dorm
gândul si vorba deopotriva.
Cocosii cânta de trei ori în noapte:
încalzeste-ti trupul cu vin
si desfa-ti privirile peste timp.

Ei mi-au lasat linisti fara sânge
si nu îi pot iubi decât traind.
Oamenii tin minte frica, boala, molima,
anonimi fericiti savurând fiarele din Colosseum
hohote de râs umplu cimitirele.
Nimic nu mai e ca înainte
în timpul dintre viitor si trecut.

Ca un poet obosit
ma înstrainez de cel care am fost
iubirea singura nu încalzeste padurea
tot ce s-a întâmplat, m-a schimbat,
aproape orb, vorbesc de lumina verii,
aproape surd, simt muzica cum vine,
în fata amintirii am devenit egali.

Infinit

Nesfârsitele clepsidre
din nisipul marii
cuvintele pe buzele noastre
ard ruga departarii.

Literele se dezbraca de sunet,
pamântul se-acopera cu marea,
petalele stau sa se scuture,
soarele îsi termina chemarea.

Bratele noastre, liane
se-agata de pasari si fluturi
în locul unde copacii
ne zgârie pe frunte cu gânduri.

Stare de dimineata

...secundele se misca, se misca,
clinchete, clinchete dulci, e vântul
prin clopoteii de la intrare...
o stare continua de dimineata
intra pe usa deschisa mare

si se aud tropote adânci, tot mai aproape,
sute de copite macina pamântul
zdruncina linistea, secundele, gândul,
par ca vor trece pe-aici, chiar prin casa,
Doamne, unde sa ma ascund,
ce se întâmpla, cine sunt
caii acestia nevazuti, asurzitori,
navalind în galop tocmai în aceasta zi
în starea mea de dimineata continua...
dar nu, au trecut, se-ndeparteaza,
cutremurul scade, zgomotul se sparge,
cred ca au trecut chiar pe-aici, lânga mine,
si mi se pare ca s-au dus spre mare...
vuietul ei adânc, ca o jale,
sunt caii închisi
în cetatile ei din adâncuri,
zbatându-se cu coamele albe si negre în soare
sunt caii albi, sunt caii negri,
trec prin noi cu zgomot tare
se zbat cu copitele în doua picioare
tropotul lor se simte adânc, ca o jale,
pâna când vuietul marii cade, ca o racoare.

Din volumul Cantabis
    

joi, 11 august 2011

iubirile lui brancusi


4685-335675-brancusi.jpgDoi dintre cei mai cunoscuţi romani ai tuturor timpurilor, Constantin Brancuşi şi Maria Tănase, au format un cuplu de senzaţie in 1938, cand s-au îndrăgostit la o expoziţie, la Paris. Tumultuoasa relaţie nu a durat însă prea mult.

Când l-a cunoscut pe Brâncuşi, în 1938, Maria Tănase (1913-1963) avea 25 de ani şi era orbită de notorietatea mondială a marelui sculptor, de care fusese fascinată încă de mică.

Aflat la apogeul creaţiei, Brâncuşi (1876-1957) era un bărbat cu experienţă, ce tocmai împlinise 62 de ani. Totuşi, n-a rezistat farmecului irezistibil al Mariei, căreia putea să-i fie cu uşurinţă tată.

4685-335674-mariaaa.jpgÎn volumul “Brâncuşi - Amintiri şi exegeze”, semnat de Petre Pandrea, este povestită pe larg aventura trăită de cei doi titani, autorul publicând multe amănunte picante. “Brâncuşi a cunoscut-o intim pe Maria Tănase. S-au întâlnit pe linia folclorului muzical, a inteligenţei şi a mondenităţii… S-au văzut prima dată la Paris. Era fatal ca să se întâlnească la o expoziţie din 1938, pe care o serveau sub diriguirea lui Dimitrie Gusti, să se împrietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă cu invective din partea neichii Costache (n.r. - cum era alintat sculptorul de apropiaţi)”, spune Pandrea.

Artistul a numit-o «bocitoare»
Tot el dezvăluie şi că o parte importantă a relaţiei lor s-a consumat apoi la New York, cu prilejul unei alte expoziţii, World Fair, desfăşurată în primăvara anului 1939. La despărţirea de Maria, care - la un moment dat - nu a mai suportat ironiile iubitului ei celebru, de genul “Maria nu cântă, ea boceşte!”, Brâncuşi nu a regretat nimic, considerând că dragostea pentru cântăreaţă a venit la momentul oportun şi a durat exact cât trebuia, “până când ne-am plictisit definitiv unul de celălalt”. Şi asta deşi marele Brâncuşi rostise, în faţa mai multor prieteni, în momentul în care s-a amorezat de “privighetoarea muzicii româneşti” următoarea frază: “Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră!”.

«Era prea posesiv, mă dorea mereu lângă el»


4685-335678-vera.jpgBrâncuşi a mai avut de-a lungul timpului relaţii cu femei din înalta societate, printre care Léonie Ricouy, Eugène Meyer, baroneasa Renée Irana Frachon (toate cunoscute colecţionare de artă), Nancy Cunard (scriitoare) şi Peggy Guggenheim. “Brâncuşi detesta să fie vizitat. Totuşi, între vizita unui bărbat şi cea a unei femei, o prefera pe ultima”, scria Ricouy despre artist, în timp ce Peggy Guggenheim (foto mic), celebra colecţionară, scria despre relaţia lor: “A fost un privilegiu să îl cunosc. Din păcate, era prea posesiv, mă dorea mereu lângă el. Îmi spunea Pegitza... M-a iubit foarte mult”.

4685-335678-vera.jpgVera Moore i-a dăruit un fiu

Libertatea v-a prezentat luni, 14 februarie, în exclusivitate, povestea fiului secret al lui Brâncuşi.
John Moore, fost fotograf la cabaretul Crazy Horse, are azi 77 de ani şi trăieşte la Jouy en Josas, o localitate din vecinătatea Parisului. Cercetătoarea Siena Miller susţine că acesta e rodul iubirii dintre artistul român şi Vera Moore, o femeie pe care a întâlnit-o în 1930.

Domnişoara Pogany, prima mare dragoste a sculptorului


4685-335682-el.jpgÎn martie 2007, cercetătoarea Siena Miller publica în revista britanică Apollo un material incitant despre femeile care i-au marcat viaţa sentimentală lui Brâncuşi. Poveşti de dragoste născute în atelierul său parizian, într- o epocă în care iubirea se mărturisea în răvaşe şi se risipea dureros din cauza distanţelor.

Cea mai cunoscută iubire a lui Brâncuşi a fost cea pentru pictoriţa maghiară Margit Pogany. Cei doi s-au cunoscut în 1911, când artistul i-a cerut să-i pozeze pentru un bust ce avea să devină, peste ani, celebra sculptură “Domnişoara Pogany”, cu o valoare de 7 milioane de dolari.

Apropierea dintre Brâncuşi şi Margit s-a transformat repede într- o poveste de dragoste. “Mă gândesc tot timpul la tine şi la felul în care mi-ai arătat cât eşti de sensibil. Aş dori să-ţi ofer tot atâta bucurie cât mi-ai oferit şi tu”, îi scria Pogany lui Brâncuşi în ianuarie 1911.

După Primul Război Mondial, Pogany s-a mutat în Australia, astfel că iubirea s-a transformat, încet-încet, în amiciţie şi a continuat într-o corespondenţă febrilă, ce s-a întins pe o perioadă de 26 de ani. Ultimul semn al relaţiei dintre Brâncuşi şi Pogany este o carte poştală datată 1 octombrie 1937, prin care Margit Pogany îl anunţa pe Brâncuşi că a venit la Paris şi că vrea să-l întâlnească.

4685-335691-pictorita.jpgCălătorie în doi, de o lună, în România

O altă mare dragoste a lui Brâncuşi a fost, conform scrisorilor studiate de Siena Miller, Eileen Lane, o americancă de origine irlandeză, venită în Europa după o logodnă eşuată. Brâncuşi a invitat- o în România, într-o călătorie de aproape o lună, între 11 septembrie şi 7 octombrie 1923, perioadă în care au vizitat Sinaia şi Hobiţa-Peştişani (judeţul Gorj), satul natal al artistului. La întoarcerea spre Paris, cei doi îndrăgostiţi s-au mai oprit la Roma şi la Marseille. Apoi, Eileen s-a întors în America, unde mai târziu s-a măritat, trimiţându-i lui Brâncuşi o scrisoare răvăşitoare.

“Doresc să-ţi mulţumesc pentru zilele petrecute împreună. M-a durut însă să te văd suferind, la fel cum m-a întristat teama de a nu-ţi putea arăta o afecţiune pe care nu mai am dreptul să ţi-o împărtăşesc”.

Ieri s-au împlinit 135 de ani de la naşterea lui Brâncuşi
Constantin Brâncuşi a venit pe lume pe 19 februarie 1876, la Hobiţa, în judeţul Gorj. Ieri, la 135 de ani de la naşterea sculptorului, au avut loc mai multe manifestaţii la Bucureşti şi Tg. Jiu. În plus, motorul de căutare pe internet Google a marcat, ieri, acest eveniment prin înlocuirea literelor de la logo cu imaginile celor mai cunoscute opere ale artistului român.










C. BRANCUSI CONVORBIND CU MARIA TANASE

C. BRÂNCUŞI:  He-he!… spune-mi dacă nu ţi-am ghicit măcar una din dorinţele tale?
MARIA TĂNASE: Ca de exemplu?
C. BRÂNCUŞI:  Dulce-i sărutul de la iubit, de-l primeşti pe fân cosit…”
MARIA TĂNASE: Neicuţă, eşti pe-aproape, dar fiindcă suntem aproape de Masa Tăcerii, ce-mi poţi spune despre ea? Îţi promit că n-am să scot niciun cuvânt, doar te ascult.
C. BRÂNCUŞI: În nopţi lungi de vară, când cerul este plin cu stele, pe bolta cerului se vede în galaxia Lactee DRUMUL ROBILOR, al celor care şi-au încredinţat sufletul veşniciei… Tocmai de acolo, de la mii de ani lumină, coboară şi Eroii Neamului Românesc, alunecând pe raza stelelor până în parcul în care ne plimbăm noi.
Vin în şiruri-şiruri, şiruri nesfârşite… şi, fiindcă sunt obosiţi de atâta drum, se aşează cuminţi pe scaunele de piatră de pe Aleea Scaunelor şi cele din jurul mesei rotunde „Masa Tăcerii”. Fiinţa lor fiind zeificată nu mai vorbeşte, doar priveşte ţinutul patriei în care s-au născut şi crescut, plaiul drag pentru care s-au jertfit. După ce s-au odihnit şi au prins puteri, precum legendarul Anteu care, în momentul când atingea pământul, prindea puteri; tot la fel se întâmplă şi cu ei: devin plini de vigoare şi încep să se ridice spre înălţimi.
Sunt împovăraţi de gloria nepieritoare de care s-au acoperit pentru neatârnarea neamului, iar cărările pe unde trec sunt inundate de lumini fantastice; ceea ce ne întregeşte credinţa noastră şi obiceirile strămoşeşti: atunci când privim în noape stele căzătoare, nu sunt altceva decât sufletele aprinse de dor ale eroilor noştri.
Mai întâi trec pe sub Poarta Recunoştinţei… Primind sărutări de la urmaşii lor, pe care i-au lăsat să le ducă mai departe numele şi renumele de români viteji, shufletele lor se uşurează. Sunt mulţumiţi că au locul lor de veşnică pomenire… unde pot să fie fericiţi. După acest botez tainic, căci lacrimile noastre le umezesc mâinile şi obrajii când îi sărutăm cu drag,  încep să se urce purificţi spre slăvile ceruli.
MARIA TĂNASE: Dumnezeu să-i aibă-n grija Sa.
C. BRÂNCUŞI: Coloana Infinituluiu le este ca un far al recunoştinţei nemului, este Stâlpul crestat ce stă de strajă la capul eroilor care s-au stins fără lumânare. După cum vezi, nu-i nicio taină în tot ce am făcut; este munca şi sudoarea unui împătimit al artei. Mă înclin cu adâncă veneraţie în faţa lor şi a patriei, fiindcă sunt un om recunoscător poporului meu şi-mi slăvesc Eroii Neamului ca orice bun român.
MARIA TĂNASE: Doamne!… câtă măreţie, câtă credinţă şi iubire pentru patrie şi popor. Nimeni nu poate opri timpul pe loc…
C. BRÂNCUŞI: Poate-l opreşti tu cu un cântec.
MARIA TĂNASE: Ce n-aş da Timului, să-mi stea! (cântă)


«După Vera, Brâncuşi nu a mai atins nici o femeie»


Exclusiv | «După Vera, Brâncuşi nu a mai atins nici o femeie»



15 februarie 2011
Mama lui John Moore, fiul secret al celui mai mare sculptor roman, a avut o influenţă uriaşă asupra genialului artist.

Pictoriţa franceză Sonia Delaunay (1885-1979), contemporană cu Brâncuşi, i-a fost confidentă marelui sculptor în ultimii ani de viaţă ai acestuia. Într-una din însemnările Soniei e descrisă relaţia profundă dintre Brâncuşi şi Vera Moore, o mare pianistă, cu care artistul a avut, la 58 de ani, singurul său copil, John, nerecunoscut însă de părintele său celebru.
Prietenă apropiată a lui Brâncuşi (1876- 1957), prezenţă constantă în atelierul artistului din cartierul parizian Montparnasse, Sonia Delaunay a fost uimită de influenţa pe care o avea Vera Moore (1896-1997) în viaţa sculptorului.
“La o întâlnire de câteva ore din studioul lui Brâncuşi, el mi-a povestit mai multe despre Vera Moore, pe care a numit-o «vrăjitoare ». Mi-a mărturisit că puterea Verei a fost atât de mare, încât după încheierea relaţiei lor nu a mai fost atras de nimeni altcineva, nici fizic şi nici psihic. Că după Vera nu a mai existat nimeni în viaţa lui, nu a mai atins nici o femeie. De bună voie şi nesilit de nimeni a devenit un ascet. Această transformare a fost remarcată de toţi, însă nimeni nu a pus-o în legătură cu Vera", a notat Sonia Delaunay în însemnările sale.
Foarte afectat după despărţire
Bărbat charismatic, Brâncuşi - care nu s-a căsătorit niciodată - a fost totuşi subjugat de pianista pe care o cunoscuse în 1930 şi care- i făcuse un copil, pe John Moore, patru ani mai târziu, când artistul împlinise 58 de ani.
“Brâncuşi mi-a spus că nici un personaj feminin, din multele personaje atrăgătoare ce i-au călcat pragul atelierului, nu a reuşit să-l mişte şi să-i accelereze bătăile inimii aşa cum a făcut- o Vera". Sonia Delaunay remarcă, plină de tristeţe, faptul că după povestea de dragoste cu Vera Moore, Brâncuşi nu a mai fost acelaşi om.
“Sculptorul plin de viaţă ce ştia să facă atmosferă la petreceri, ce gătea mâncăruri fantastice şi care ştia ce fel de vin sau de băutură se potriveşte cu ce fel de mâncare, s-a transformat într-un personaj desprins parcă din cărţile cu poveşti. Se metamorfozase într-un fel de călugăr bătrân, cu barbă albă, îmbrăcat de obicei în alb, cu saboţi de lemn în picioare... un vegetarian ce-şi petrecea timpul filozofând şi contemplând lumea", povestea Sonia în memoriile sale.
I-a scris 40 de scrisori de dragoste
Influenţa Verei Moore în viaţa lui Brâncuşi este remarcată şi de cercetătoarea Siena Miller, într-un articol din revista Apollo despre femeile din viaţa artistului.
“Cea mai puţin cunoscută, dar cea mai importantă femeie din viaţa lui Brâncuşi a fost pianista Vera Moore, pe care a cunoscut-o în 1930 la un concert de-al ei. În 1934 i-a născut un fiu sculptorului, John Moore, pe care acesta nu l-a recunoscut niciodată. În arhiva lui Brâncuşi sunt aproape 40 de scrisori ce relevă relaţia pasională cu Vera. În contrast cu alte poveşti de dragoste pe care le-a trăit, despre care s-a aflat din mai multe surse, cea cu Vera Moore, datorită naturii sale delicate, a rămas un secret păstrat cu atenţie".
Libertatea vi l-a prezentat, ieri, pe fiul secret al lui Brâncuşi
În numărul de ieri, ziarul nostru v-a prezentat, în exclusivitate, povestea lui John Moore (77 de ani), fiul marelui Constantin Brâncuşi şi al pianistei Vera Moore. Născut pe 15 septembrie 1934, John Moore, care trăieşte în Franţa, lângă Paris, nu a fost niciodată recunoscut de tatăl său. Singurul copil pe care l-a avut marele sculptor a fost fotograf de meserie, ajungând să lucreze la celebrul cabaret parizian Crazy Horse.


John Moore: "Brâncuşi e tatăl meu"

Deşi n-a fost recunoscut de marele sculptor român, John Moore poartă o "amprentă": are trecut în certificatul de naştere şi prenumele Constantin.
John Moore, într-o fotografie publicată de revista franceză „Reporter Objectif”, în 1972Sursa: LIBERTATEA
John Moore şi-a văzut o singură dată tatăl: îşi condusese mama până la atelierul artistului şi l-a zărit în uşă. Nu şi-au spus nimic, iar legătura de sânge dintre ei a rămas multă vreme un secret.

Fiul nelegitim al lui Constantin Brâncuşi - de altfel singurul său urmaş - are acum 76 de ani şi trăieşte la Jouy en Josas, o mică localitate din coasta Parisului.


Am vorbit cu el ieri, în ziua în care fotografia sa a fost publicată de "Libertatea". La vârsta lui, John Moore nu mai are multe lucruri de ascuns.

EVZ: Mama dumneavoastră a fost ultima mare iubire a lui Brâncuşi. V-a spus vreodată cum s-au întâlnit?
John Moore:
Aveau mulţi prieteni comuni. S-au cunoscut prin intermediul acestor prieteni, la unul dintre concertele ei.

A fost o poveste înconjurată de mister pentru publicul larg. Dumneavoastră ce vă spunea despre Brâncuşi?

Nu vorbea prea des pe subiectul ăsta. Voia să păstreze secretul, pe cât posibil. Erau alte mentalităţi la vremea aceea.

V-aţi întâlnit o singură dată cu el. Ce i-aţi spus, ce v-a spus?

Nu ne-am spus nimic. O dusesem pe mama cu maşina într-o vizită la atelierul lui din Paris - rămăseseră prieteni şi mergea la el destul de des -, şi atunci l-am văzut în uşă.

A vrut vreodată să vă vadă?

N-a vrut niciodată.

Trebuie să fi fost foarte ciudat să aveţi un tată atât de faimos şi să nu-l fi cunoscut vreodată.

Toţi suntem faimoşi, într-un fel sau altul. (Râde)

Brâncuşi n-a spus niciodată de ce nu vă recunoaşte.

Nu. Dar în certificatul meu de naştere, mama mi-a trecut totuşi şi numele lui. Deci în paşaportul meu scrie: "John Constantin Brâncuşi Moore".

Ce simţiţi acum în legătură cu el?

Nu s-a schimbat mare lucru pentru mine. Ştiam că nu pot face nimic să mă apropii de el.

Când v-aţi apucat de fotografie?
Pe la 19-20 de ani. Am făcut apoi o profesie din asta, am lucrat 35 de ani în domeniu. Acum am terminat cu fotografia, mă ocup de electronică. Am lăsat fotografia imediat ce am auzit că va începe "epoca digitală". Nu mi-a plăcut ideea de a-mi petrece două ore în faţa computerului pentru a obţine o fotografie care nu poate fi imprimată cum trebuie.

În plus, oamenii nu prea mai vor să plătească pentru fotografie, pentru că ştiu că pot face "o treabă profesionistă" cu un Polaroid. Totul s-a terminat.

Aţi fost vreodată în România?
Nu, dar o să ajung într-o zi.

RELAŢIA DINTRE BRÂNCUŞI ŞI VERA MOORE

O poveste de dragoste intensă şi învăluită în mister


Pianista Vera Moore a fost ultima mare iubire a lui Brâncuşi. A cunoscut-o în 1930, la un concert susţinut de Vera la Londra, eveniment la care sculptorul fusese invitat de curatorul şi colecţionarul Jim Ede. Informaţia apare într-un articol publicat în martie 2007, de revista de arte vizuale "Apollo".

Arhiva Brâncuşi cuprinde aproximativ 40 de scrisori care conturează relaţia pasională cu Vera. Pe site-ul casei de licitaţii Christie’s, în dreptul prezentării unei versiuni a lucrării "Prometeu", e menţionată relaţia dintre cei doi, precum şi faptul că "Verei îi plăcea să ţină «Prometeu» pe pian, poate pentru a căuta inspiraţia în timp ce cânta, iar Brâncuşi îi lăuda alegerea. În acest context, capul ca de copil al lui Prometeu poate fi interpretat atât ca un alter-ego al lui Brâncuşi, cât şi ca o reprezentare a fiului nou-născut". Având în vedere "natura delicată" a relaţiei, iubirea dintre Constantin Brâncuşi şi Vera Moore a rămas învăluită în mister. Vera refuza să vorbească despre relaţie, chiar dacă-l iubise pe Brâncuşi vreme de 15 ani, scria prestigiosul cotidian "Le Monde", în 1972. De altfel, era prima oară când informaţia privind existenţa unui urmaş al lui Brâncuşi era publicată în presă.

Marele artist avea să rămână un singuratic, dedicat întru totul muncii sale. Chiar în timpul relaţiei cu Vera, pe 25 februarie 1933, nepoata sa Iana, care se oferise să vină la Paris pentru a-l îngriji pe de acum bătrânul Brâncuşi, primea următorul răspuns: "Îţi mulţumesc pentru tot ceea ce faci, dar dorinţa asta (care ar fi fost şi a mea) e imposibil de realizat. În primul rând, nu am o casă propriu-zisă, separată de studioul în care lucrez. Este imposibil să te muţi aici, iar să stai în vreo pensiune, undeva, iese din discuţie. În al doilea rând, mi-am dus toată viaţa singur şi-mi este peste puteri să-mi schimb obiceiurile acum. În al treilea rând şi cel mai important, nu cred că o să mai stau mult timp aici şi nu văd cum ai putea să-ţi organizezi viaţa aici".


TRASEU. În ultima parte a vieţii, după relaţia cu Vera Moore, Constantin
Brâncuşi s-a dedicat întru totul sculpturii









Brâncuşi s-a iubit cu Maria Tănase!

CE PARERE AI?
Interesant
Amuzant
Uimitor
Scandalos
Ingrozitor
Ciudat
100%romanesc
Brâncuşi s-a iubit cu Maria Tănase!


20 februarie 2011
Doi dintre cei mai cunoscuţi romani ai tuturor timpurilor, Constantin Brancuşi şi Maria Tănase, au format un cuplu de senzaţie in 1938, cand s-au îndrăgostit la o expoziţie, la Paris. Tumultuoasa relaţie nu a durat însă prea mult.

Când l-a cunoscut pe Brâncuşi, în 1938, Maria Tănase (1913-1963) avea 25 de ani şi era orbită de notorietatea mondială a marelui sculptor, de care fusese fascinată încă de mică.

Aflat la apogeul creaţiei, Brâncuşi (1876-1957) era un bărbat cu experienţă, ce tocmai împlinise 62 de ani. Totuşi, n-a rezistat farmecului irezistibil al Mariei, căreia putea să-i fie cu uşurinţă tată.

În volumul “Brâncuşi - Amintiri şi exegeze", semnat de Petre Pandrea, este povestită pe larg aventura trăită de cei doi titani, autorul publicând multe amănunte picante. “Brâncuşi a cunoscut-o intim pe Maria Tănase. S-au întâlnit pe linia folclorului muzical, a inteligenţei şi a mondenităţii… S-au văzut prima dată la Paris. Era fatal ca să se întâlnească la o expoziţie din 1938, pe care o serveau sub diriguirea lui Dimitrie Gusti, să se împrietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă cu invective din partea neichii Costache (n.r. - cum era alintat sculptorul de apropiaţi)", spune Pandrea.

Artistul a numit-o «bocitoare»

Tot el dezvăluie şi că o parte importantă a relaţiei lor s-a consumat apoi la New York, cu prilejul unei alte expoziţii, World Fair, desfăşurată în primăvara anului 1939. La despărţirea de Maria, care - la un moment dat - nu a mai suportat ironiile iubitului ei celebru, de genul “Maria nu cântă, ea boceşte!", Brâncuşi nu a regretat nimic, considerând că dragostea pentru cântăreaţă a venit la momentul oportun şi a durat exact cât trebuia, “până când ne-am plictisit definitiv unul de celălalt". Şi asta deşi marele Brâncuşi rostise, în faţa mai multor prieteni, în momentul în care s-a amorezat de “privighetoarea muzicii româneşti" următoarea frază: “Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră!".

«Era prea posesiv, mă dorea mereu lângă el»


Brâncuşi a mai avut de-a lungul timpului relaţii cu femei din înalta societate, printre care Léonie Ricouy, Eugène Meyer, baroneasa Renée Irana Frachon (toate cunoscute colecţionare de artă), Nancy Cunard (scriitoare) şi Peggy Guggenheim. “Brâncuşi detesta să fie vizitat. Totuşi, între vizita unui bărbat şi cea a unei femei, o prefera pe ultima", scria Ricouy despre artist, în timp ce Peggy Guggenheim (foto mic), celebra colecţionară, scria despre relaţia lor: “A fost un privilegiu să îl cunosc. Din păcate, era prea posesiv, mă dorea mereu lângă el. Îmi spunea Pegitza... M-a iubit foarte mult".

Vera Moore i-a dăruit un fiu

Libertatea v-a prezentat luni, 14 februarie, în exclusivitate, povestea fiului secret al lui Brâncuşi.
John Moore, fost fotograf la cabaretul Crazy Horse, are azi 77 de ani şi trăieşte la Jouy en Josas, o localitate din vecinătatea Parisului. Cercetătoarea Siena Miller susţine că acesta e rodul iubirii dintre artistul român şi Vera Moore, o femeie pe care a întâlnit-o în 1930.

Domnişoara Pogany, prima mare dragoste a sculptorului

În martie 2007, cercetătoarea Siena Miller publica în revista britanică Apollo un material incitant despre femeile care i-au marcat viaţa sentimentală lui Brâncuşi. Poveşti de dragoste născute în atelierul său parizian, într- o epocă în care iubirea se mărturisea în răvaşe şi se risipea dureros din cauza distanţelor.


Cea mai cunoscută iubire a lui Brâncuşi a fost cea pentru pictoriţa maghiară Margit Pogany. Cei doi s-au cunoscut în 1911, când artistul i-a cerut să-i pozeze pentru un bust ce avea să devină, peste ani, celebra sculptură “Domnişoara Pogany", cu o valoare de 7 milioane de dolari.

Apropierea dintre Brâncuşi şi Margit s-a transformat repede într- o poveste de dragoste. “Mă gândesc tot timpul la tine şi la felul în care mi-ai arătat cât eşti de sensibil. Aş dori să-ţi ofer tot atâta bucurie cât mi-ai oferit şi tu", îi scria Pogany lui Brâncuşi în ianuarie 1911.

După Primul Război Mondial, Pogany s-a mutat în Australia, astfel că iubirea s-a transformat, încet-încet, în amiciţie şi a continuat într-o corespondenţă febrilă, ce s-a întins pe o perioadă de 26 de ani. Ultimul semn al relaţiei dintre Brâncuşi şi Pogany este o carte poştală datată 1 octombrie 1937, prin care Margit Pogany îl anunţa pe Brâncuşi că a venit la Paris şi că vrea să-l întâlnească.

Călătorie în doi, de o lună, în România

O altă mare dragoste a lui Brâncuşi a fost, conform scrisorilor studiate de Siena Miller, Eileen Lane, o americancă de origine irlandeză, venită în Europa după o logodnă eşuată. Brâncuşi a invitat- o în România, într-o călătorie de aproape o lună, între 11 septembrie şi 7 octombrie 1923, perioadă în care au vizitat Sinaia şi Hobiţa-Peştişani (judeţul Gorj), satul natal al artistului. La întoarcerea spre Paris, cei doi îndrăgostiţi s-au mai oprit la Roma şi la Marseille. Apoi, Eileen s-a întors în America, unde mai târziu s-a măritat, trimiţându-i lui Brâncuşi o scrisoare răvăşitoare.

“Doresc să-ţi mulţumesc pentru zilele petrecute împreună. M-a durut însă să te văd suferind, la fel cum m-a întristat teama de a nu-ţi putea arăta o afecţiune pe care nu mai am dreptul să ţi-o împărtăşesc".

Playerul flash nu este instalat.
Ieri s-au împlinit 135 de ani de la naşterea lui Brâncuşi
Constantin Brâncuşi a venit pe lume pe 19 februarie 1876, la Hobiţa, în judeţul Gorj. Ieri, la 135 de ani de la naşterea sculptorului, au avut loc mai multe manifestaţii la Bucureşti şi Tg. Jiu. În plus, motorul de căutare pe internet Google a marcat, ieri, acest eveniment prin înlocuirea literelor de la logo cu imaginile celor mai cunoscute opere ale artistului român.